„Dar e adevărat că obiectele se dezmembrează”.

Pentru mine, cartea lui Saramago s-a oprit la rândul opt, exact unde și biroul meu a început să-și prezinte încheieturile.

Refuz să-i dau importanță, mă reîntorc la cuvinte: „…la fel se dezmembrează corpuri.” De-abia al zecelea rând. Îmi mișc tălpile. Mă ridic puțin în scaun ca să mă scutur de ceea ce mi s-a agățat de piele și urcă pe sub haine. Forțez o expirație dureroasă, gust cu vârful limbii sarea care se strânge, coboară sub bărbie, picură pe gât; pipăi cu degetele miriapodul care se târăște între sânii mei, sutienul mă strânge brusc și încep să-mi scot inelele, brățara, ceasul, cerceii.

Mintea încă caută. „N-ar putea deci să se dezmembreze și scaune, chiar dacă nu au membre?” Saramago și întrebările lui stupide. 15 rânduri și am închis deja cartea.

Cerceii sunt lungi, delicați, s-au încurcat, îmi iau timp să-i dezleg. Răbdare. Îi așez lângă inele.

„Professoressa, tot frumoasă ai rămas…”

Ridic capul. Îmi amintesc vocea aceasta de undeva.

E aglomerație pe acest bulevard. Atâtea persoane trec pe lângă mine, mă înghesuie,
zgomote, un claxon lung, în sfârșit puțină liniște. S-a făcut verde. Mașinile s-au oprit, se traversează. Oamenii mă împing ușor să își facă loc spre trecere. Îmi dau seama că nu mai port sutienul; este în geantă, lângă telefonul care vibrează încontinuu.

Noi doi am mai stat așa acum ceva ani. El privind în jos către mine, curios, căutând parcă răspuns la o întrebare pe care nu mi-a adresat-o niciodată. Își așează mâna pe mine, spre umăr, mă mută ușor din calea pașilor fără ochi. E celălalt braț — cel pe care nu rămăseseră urme.

Tanga e prea subțire pentru ce am adus cu mine între picioare. Simt cum murdăria se scurge ușor din mine, lipicioasă, încă caldă, se agață de interiorul coapselor mele și se lipește.

Nu-mi amintesc numele lui. Nu l-am văzut din Italia, de când s-a terminat cursul. Era cu trei-patru ani mai tânăr ca mine. Acum ar avea vreo douăzecișipatru.

„Shaolin”, îi rostesc porecla. Nici vocea asta nu mi-o amintesc. A mea a rămas la etajul al șaselea, câțiva metri mai sus, în blocul de lângă McDonalds.

Ține atingerea pe brațul meu. Oamenii se așează la semafor pe lângă noi.

„…chiar și când ești tristă”, șoptește, aplecându-se ușor spre urechea mea ca să îl aud. Mai mult decât îmi spusese vreodată.

Mă gândesc că poate se simte mirosul acela pe pielea mea și încep un zâmbet pe care nu îl termin, îi spun ceva, nu-mi amintesc exact ce, și mă strecor pe sub mâna lui, spre celălalt trotuar.

Aerul condiționat din farmacie îmi face pielea să miște din nou. Îmi strâng brațele în fața pieptului și odată cu ele îmi adun realitatea: „Pastila de după, vă rog.”

Saramago. Cvasiobiect. Douăzeci de ani mai târziu, douăzeci de rânduri.
Bineînțeles că da.

Nu-mi amintesc dacă am făcut duș când am ajuns acasă.