Când corpul devine o fortăreață
„Ce trebuie să știi este că viața mea este împărțită în două, despărțită nu tocmai curat. Există înainte și după. Înainte să mă îngraș. După ce m-am îngrășat. Înainte să fiu violată. După ce am fost violată.”
Cultura tăcerii
În România nu vorbim deschis despre viol și violență împotriva femeilor. Nicio televiziune importantă nu dedică prime-time-ul discuțiilor despre control coercitiv, abuz domestic sau stalking. Presa mainstream relatează, aproape zilnic, despre încă o femeie ucisă de un bărbat pe care îl cunoștea. Două minute de lectură. Două minute la știri.
Nu există talk-show-uri. Nu există dezbatere națională.
Niciun fost sau actual președinte nu a considerat necesar să vorbească despre felul în care statul român eșuează în a-și proteja femeile.
Acesta este prezentul în România.
Apoi am urmat un curs de scriere cu Roxane Gay pe MasterClass. Ceva din ceea ce spunea, și mai ales din ce nu spunea, m-a determinat să comand și bestsellerul ei, Hunger. Nu este publicată în România, așa că am așteptat trei săptămâni să ajungă. Între timp au fost munca, vacanța copilului meu, cursurile mele. Într-o seară, am deschis-o în sfârșit.
O viață fracturată de violență
Si tot ce credeam că știu despre vulnerabilitate, suferință și violență s-a dus.
„Aceasta este memoria corpului meu. Corpul meu a fost frânt. Eu am fost frântă. Nu știam cum să mă pun la loc. Eram sfâșiată. O parte din mine era moartă. O parte din mine era mută și avea să rămână așa mulți ani.”
Confesiunea lui Roxane Gay expune pericolul permanent în care trăiesc victimele agresiunii de orice natura. Un pericol din care multe dintre noi încearcă să evadeze construind cuști din propriul corp.
„Corpul meu este o colivie. O cușcă pe care mi-am construit-o singură. Încă încerc să găsesc ieșirea. Frustrarea este că ești captivă, dar poți vedea exact ce îți dorești. Poți întinde mâna, dar doar până la un punct.”
Roxane Gay scrie despre ziduri construite din propria carne. Dar corpul nu este singura închisoare. Trauma produce vină, iar vina produce tăcere. Iar când o femeie rămâne captivă în această tăcere, nimeni nu are habar cum tăcerea îi reorganizează întreaga lume interioară și exterioară și cum o explică. Tăcerea normalizează trauma.
„Știam prea multe despre durere, dar nu știam cât de mult poate suferi o fată până când am aflat pe propria piele. Asta am făcut. Acesta este corpul pe care mi l-am construit. Un corp masiv — pliuri de carne, brațe, coapse și abdomen. Vergeturi, celulită pe coapsele mele grele. Grăsimea a creat un corp nou, un corp care mă rușina, dar care mă făcea să mă simt în siguranță. Și mai presus de orice aveam nevoie disperată să mă simt în siguranță. Aveam nevoie să mă simt ca o fortăreață, impenetrabilă.”
Iar când ești propriul tău prizonier, păzit de tăcere și vină, cei din jurul tău se grăbesc să te reabiliteze în interiorul aceleiași închisori. Singurătate. Aceași singurătate despre care Roxane Gay vorbește ca fiind fractura deja existentă înaintea violului — o deconectare de propria valoare, dar și de cei dragi.
Și atunci, scrisul devine un instrument pentru a te întoarce la acea parte fragila de treisprezece ani, victimă a unui viol în grup. Adultul scrie acum, pentru că atunci nu a simțit că are un spațiu sigur și martori care să nu trivializeze durerea care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Cartea urmărește personajul principal din adolescență până în tinerețea târzie, purtând o traumă care i-a transformat corpul într-un teritoriu al apărării permanente.
“Am îngropat fata care fusesem, pentru că ea ajungea mereu în necazuri. Am încercat să șterg fiecare amintire a ei, dar ea este încă acolo, undeva. Încă mică și speriată și rușinată. Și poate că scriu pentru a mă întoarce la ea, pentru a-i spune tot ce avea nevoie să audă.”
De ce nu a spus?
Pentru că violența sexuală nu este trăită imediat ca „viol”, mai ales când agresorul este cunoscut, când corpul îngheață, când rușinea preia controlul. Trauma rescrie memoria retrospectiv.
Nu există un cuvânt care să descrie experiența. Acesta apare uneori abia după mulți ani. Și cănd este rostit, lumea dovedește adesea că încă nu este pregătită să îl audă.
Și totusi adevărul a fost spus. Prin foame, prin realizări profesionale, prin relații nepotrivite și retrageri bruște, prin acel zâmbet care nu aparține niciodată pe deplin momentului.
Aceasta este o modalitate prin care supraviețuiesc victimele agresiunii sexuale: în tensiunea dintre partea rămasă blocată în momentul agresiunii și partea care continuă să meargă mai departe, construind o viață care nu este definită exclusiv de acea violență.
Iar din această tensiune se naște un nou corp, o nouă metamorfoză — un spațiu interior în care aceste realități învață să nu se distrugă reciproc. Și așa începe vindecarea, uneori mai târziu decât mai devreme. Cu compasiune fața de toate părțile tale care continuă sa te insoțească în acest proces numit „viață”.
„Vindecarea nu este atât de simplă. Nu a fost niciodată.”