GENERAȚIA AMNEZICĂ DIN PROPRIA VOINȚĂ

Reflecții asupra cărții „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable

A fost nevoie ca un scriitor tânăr, născut în 1987, să ajungă pe străzile Vilniusului printr-o serie de întâmplări norocoase pentru a reconstrui viețile locuitorilor necunoscuți ai cartierului evreiesc de acum aproape o sută de ani, la mai puțin de 2.000 de kilometri de București, și pentru a mă determina să reflectez asupra contribuției noastre la prezent. Când spun „noi”, mă refer la europeni – cei care ne considerăm ființe raționale, moderne.

Întrebarea centrală pe care și-o pune François-Henri Désérable în cartea sa este: cine a fost acest anume domn Piekielny? A fost o persoană reală, care a locuit la numărul 16, pe strada Wielka Pohulanka din Wilno, Lituania? Sau a fost o invenție literară a unui alt mare scriitor, Romain Gary?

Din clipa în care își formulează această întrebare, Désérable pornește într-o călătorie prin vremuri pe care nu vrem să ni le amintim și prin locuri pe care nu vrem să le vizităm – vremuri în care imaginația umană a dat naștere celor mai întunecate invenții: „metode de a orbi, de a brutaliza, de a diviza, de a demoniza, de a paraliza spiritul de rezistență al oamenilor din ghetouri”.

La două săptămâni după ce am citit cartea, frământările născute din paginile ei încă îmi bântuie gândurile, căutând un fel de răspuns sau de încheiere: de ce nu ne pasă? De ce vrem atât de mult să uităm? De ce nu vrem să știm?

Pentru mine, nu este doar despre evrei. Sau doar despre Holocaust. Este despre ceea ce putem face – și am făcut – aici, în Europa, cu mai puțin de o sută de ani în urmă. Este despre ce suntem capabili să facem – sau să ignorăm – când ne este frică. Este despre noi, aici, în Europa, nu demult. Este despre romi, despre persoanele gay, despre alți „ceilalți” – precum femeile și copiii din părți ale Africii, din Siria, din Palestina, sau dalitii din India.

A refuza să știi devine un act de renunțare la umanitatea noastră.

Mă gândesc că și Gregg Braden greșește în „Pure Human”. Probabil că nu suntem ultima generație de oameni compleți – în sensul deținerii empatiei și al legăturii cu divinitatea ca trăsături definitorii. Poate că acea ultimă generație de oameni a dispărut deja.

Dar dacă am vrea să o recuperăm, un bun moment ar fi să începem chiar acum: să citim o carte, să ne cunoaștem trecutul. Poate chiar să nu judecăm imediat.

Să reflectăm!