PEȘTII NU EXISTĂ – de Lulu Miller
Reflecții asupra principiului păpădiei

„Peștii nu există„, cartea scrisă de Lulu Miller, pare la prima vedere o poveste despre taxonomie și clasificare. Mult timp după ce am terminat-o, m-am întrebat de ce să vorbești despre clasificarea peștilor când, de fapt, miza este felul în care oamenii încearcă să dea sens lumii?

Cartea pornește de la David Starr Jordan, celebrul taxonom și președinte fondator al Universității Stanford. Curând însă devine limpede că taxonomia este doar suprafața unei întrebări mult mai incomode: cine stabilește ce este „normal” și ce se întâmplă cu cei care nu se potrivesc acestei ordini?

Protagonista aparține celei de-a doua categorii. Toată viața a trăit cu sentimentul că nu se potrivește, că nu încape în ordinea prestabilită a societății. Cercetarea ei asupra vieții lui Jordan apare ca o nevoie de a înțelege cum un om obișnuit — nu foarte diferit de ea însăși — fără nicio calitate care să îl facă deosebit, ajunge un superstar capabil să afecteze milioane de vieți pe două continente, iar astăzi încă să aibă statui și munți care îi poartă numele.

În prima lectură, David Starr Jordan devine o fantasmă de stabilitate: promisiunea că existența nu este un haos, ci poate fi înțeleasă. Acesta nu ordonează doar lumea naturală, ci întreaga lume socială. Mai mult decât atât, crede moral în ordinea lui. Nu spune doar „așa arată lumea”, ci „așa trebuie să arate lumea”. În carte, el nu apare ca personaj principal, ci ca simbol al unei ordini construite fără îndoială. Nu strălucitor, nu profund, nu excepțional — doar suficient de lipsit de ambiguitate pentru a numi lumea în locul altora. Nu este tulburat de excepții, nu este afectat de suferință și nu se oprește să reflecteze asupra consecințelor ideilor sale asupra oamenilor reali.

Abia întâlnirea cu cele două supraviețuitoare ale centrului eugenic dezvăluie costul uman al acestei ordini. Până atunci există clasificări și teorii; din acel moment apar chipuri, istorii și vieți reale. Lumea în care s-a născut autoarea nu a fost „greșită din ignoranță”. A fost construită de oameni pentru care orice excepție devenea o eroare ce trebuia corectată.

Unde să se miște? În ce direcție?

Aceasta este inerția în care ea trăiește la începutul cărții și pe care nu o poate depăși prin teorie sau cercetare. Naratoarea nu este paralizată de lipsa informației, ci de supraîncărcarea ei. Ieșirea vine prin întâlnire — cu femeile care au fost clasificate, reduse la categorie, închise și agresate, dar care au supraviețuit.

Nu ca idei. Ci ca ființe.

Și poate că ieșirea nu este să găsim o altă cutie în care să încăpem, ci să acceptăm că a nu încăpea este, uneori, singura dovadă că suntem vii.