Reflecții asupra cărții „Bear Woman” de Karolina Ramqvist
O scurtă istorie a rezilienței feminine
Un pic de context: ursul este, de mult timp, un simbol al forței, curajului, ingeniozității, înțelepciunii și intuiției. În numeroase tradiții ale popoarelor native americane, se credea că ursul are puterea de a-și vindeca singur rănile. Era văzut ca un profesor și un vindecător.
Intriga romanului „Femeia-urs” (Bear Woman) de Karolina Ramqvist este simplă și ni se dezvăluie de la început: cine a fost Marguerite de la Rocque, nobila franțuzoaică care, în anii 1540, a fost abandonată pe misterioasa Insulă a Demonilor (aflată în actualul teritoriu canadian), ca pedeapsă pentru că avea un iubit? Sau poate că exilul ei a fost, de fapt, o trădare calculată, pusă la cale de protectorul său pentru a-i fura moștenirea? Și cum a reușit să supraviețuiască ani de zile singură, până când o corabie s-a întors?
Este o poveste puțin cunoscută. Poate pentru că se petrece într-o epocă în care femeile erau invizibile, lipsite de voce și aproape niciodată protagoniste ale unor povești considerate demne de a fi scrise.
Și totuși, în mod remarcabil, una dintre primele persoane care a relatat povestea Margaretei a fost o altă Margareta: regina Margareta de Navara, cunoscută și ca Margareta a Franței. Erau zorii Renașterii, iar această regină scria. Și a inclus povestea în lucrarea sa din 1559, L’Heptaméron.
Și totuși, de ce am avut atâta rezistență în a citi această carte?
La început, am crezut că e din cauza faptului că tocmai citisem o altă carte cu o structură similară: o autoare obsedată să descopere adevărul despre un personaj. Apoi m-am trezit frustrată—iritată de confesiunile scriitoarei despre maternitate, procrastinare, anxietate, epuizare și blocaj creativ.
Întrebarea la care voiam răspuns era: cine este, de fapt, femeia-urs?
Una dintre cele două Margarete din anii 1500?
Autoarea?
Fiica autoarei?
Trecutul, prezentul și viitorul se împleteau într-un mister pe care mi-l doream dezlegat—dar fără atâta introspecție și analiză a autoarei. Și totuși, pe măsură ce citeam, am urmat același drum ca autoarea: am pornit în propria mea cercetare. Asta m-a condus la o altă lucrare a reginei Marguerite—Miroir de l’âme pécheresse (Oglinda sufletului păcătos).
În timp ce căutam o traducere în engleză, am dat peste ceva extraordinar: Marguerite Regina și Anne Boleyn au fost apropiate. Atât de apropiate încât Marguerite i-a oferit manuscrisul original să-l citească.
Trecem câțiva ani în viitor.
În 1544, la nouă ani după execuția lui Anne, fiica ei—o fetiță de unsprezece ani pe nume Elizabeth, care avea să devină Regina Elisabeta I—traduce “Oglinda sufletului păcătos” în proză engleză. Și o oferă cadou mamei sale vitrege, regina Katherine Parr.
Gândește-te la asta:
O regină scrie o Reflecție spirituală.
O altă regină o citește.
O viitoare regină o traduce.
Iar secole mai târziu, în 2025, o citesc eu, împreună cu fiica mea, dintr-o copie digitalizată de Royal Society of Literature.
Și, dintr-odată, totul a avut sens.
Aceasta nu este doar istorie. Nu este doar literatură.
Este o conversație transgenerațională—o multime tăcută de femei care au o conversatie peste veacuri. Este mentorat fără întâlniri, solidaritate tăcută. Este dovada că femeile apar unele pentru celelalte, dincolo de timp și spațiu.
Și m-am întrebat: dacă și noi facem parte din această rețea invizibilă? Dacă reziliența unei femei din secolul al XVI-lea, transmisă prin vocea alteia, chiar poate reverbera până în viața mea, aici și acum, în 2025? Reziliență construită peste generații, cărămidă cu cărămidă, poveste cu poveste.
Dacă Einstein avea dreptate și timpul este a patra dimensiune, atunci femeile au găsit deja o cale să o traverseze.