Zâmbetul unui copil speriat

Reflecții asupra cărții „O dorință nebună de a dansa” – Elie Wiesel

Elie Wiesel s-a născut la Sighet. Deportat la Auschwitz la paisprezece ani, a purtat în sine traumele unei lumi distruse — iar scrisul a fost, pentru el, singura formă de supraviețuire spirituală rămasă. L-am descoperit exact în momentul în care exploram durerea, trauma şi vindecarea din perspectiva compasiunii. Şi m-am întrebat ce reprezintă zâmbetul pe care îl văd uneori pe chipurile celor care îmi povestesc dureri, dezamăgiri, agresiuni.

Despre această carte

Este o carte scrisă nu pentru a oferi răspunsuri, ci pentru a te conduce în labirintul unei minți modelate de traumă, deconectate de sinele propriu. Nu este o mărturie istorică, ci o incursiune ficțională în abisul psihologic al unui om rupt între memorie, traumă și o nevoie disperată de sens.

A Mad Desire to Dance nu este doar o carte—este o cameră în care intri, iar cei patru pereți de oglinzi se închid în jurul tău. Este vocea unui om care nu mai poate separa sinele de durere, care caută un Dumnezeu absent, căruia nu-i mai poate vorbi.

Prima parte dezvăluie un om fracturat: vocea lui Doriel este disociată, marcată de salturi temporale, imagini invazive, fragmente de realitate trăită și fantezie amestecate. Memoria nu îl ajută să înțeleagă ce i s-a întâmplat—îl fracturează și mai mult, smulgându-l violent din prezent și aruncându-l într-un nicăieri.

Așa că închid cartea la jumătate și mă întreb daca amintirea traumei este o cale spre recuperare? Sau este ea însăși trauma conservată?

Are sens să insiști să-ți amintești totul? Cum aduce asta vindecare? Cum te ajută să fii fericit acum?

Imi primesc raspunsurile  chiar de la Doriel:

„Doctore, cunoașterea nu îi ajută pe oameni să găsească răspunsul vital sau pacea autentică. Există un nivel în care dragostea de Dumnezeu și cunoașterea de sine nu servesc niciunui scop.

Sunt eu cu adevărat?
Cine este el când spune «eu»?
Este el încă eu?
Cine îmi va spune cine sunt?
Știu că nu sunt tu și că tu nu ești eu, dar ai grijă, pentru dragostea lui Dumnezeu.
Nu-mi spune, nu încerca să mă convingi că celălalt este adversarul meu, dușmanul meu, și că acest dușman sunt eu.”

Decid să petrec restul nopții terminând cartea. Pornesc televizorul, pun muzică în surdină pe YouTube și aprind toate luminile. Nu este o carte pe care să o citești în liniște sau în semiîntuneric.

A Mad Desire to Dance este confesiunea unui om care refuză să fie mut într-o lume a surzilor: „Da, doctore, uneori trebuie să fii anormal ca să poți trăi normal în iadul oamenilor.”

Iar Wiesel, poate fără să știe, întruchipează omul care are toate cuvintele, dar nu a fost încă ținut. De aceea strigă, deznădăjduit, în cabinetul terapeutului.

„Știm cine sunt când nu sunt eu însumi? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, unde ne aflăm?
Îmi vine un gând înspăimântător. Încerc să-l alung, dar revine mereu.
Cine mă va ajuta să rup scoarța care mă strangulează și să sting soarele negru care mă orbește?”

Priveam filtrul de cafea picurând la ora cinci dimineața când am înțeles, în sfârșit, de ce există o urmă de speranță pentru Doriel.

În relația terapeutică, el găsește un martor al suferinței din trecut. Terapia nu îi oferă soluții sau reparații, ci pe cineva care nu se sperie de golul din el.

Vindecarea începe acolo unde cineva rămâne cu tine în întuneric, fără să aprindă lumina prea repede.

Poate că memoria vindecă doar atunci când este conținută într-o relație în care nu mai trebuie să-ți ascunzi rușinea, durerea sau furia—o relație în care ești în siguranță cu toate părțile tale.