Zâmbetul unui copil speriat
Reflecții asupra cărții „O dorință nebună de a dansa” – Elie Wiesel
”
E o coincidență poetică să descoper un scriitor născut în România—un om care a purtat în sine traumele unei lumi distruse de Holocaust—exact în momentul în care explorez durerea, trauma și vindecarea din perspectiva compasiunii și a martorului empatic.
E o coincidență că aleg să citesc această carte în timp ce mă întreb ce reprezintă „zâmbetul” pe care îl văd uneori afișat pe chipurile celor care îmi povestesc dureri, dezamăgiri, agresiuni?
Elie Wiesel s-a născut la Sighet, într-o familie evreiască hasidică. A trăit oroarea deportării la Auschwitz și Buchenwald, iar scrisul lui este o mărturie sfâșietoare—dar și o formă de supraviețuire spirituală.
Despre această carte
Este o carte scrisă nu pentru a oferi răspunsuri, ci pentru a te conduce în labirintul unei minți modelate de traumă, deconectate de sinele propriu. Nu este o mărturie istorică, ci o incursiune ficțională în abisul psihologic al unui om rupt între memorie, traumă și o nevoie disperată de sens.
A Mad Desire to Dance nu este doar o carte—este o cameră în care intri, iar cei patru pereți de oglinzi se închid în jurul tău. Este vocea unui om care nu mai poate separa sinele de durere, care caută un Dumnezeu absent, căruia nu-i mai poate vorbi.
Prima parte dezvăluie un om fracturat: vocea lui Doriel este disociată, marcată de salturi temporale, imagini invazive, fragmente de realitate trăită și fantezie amestecate. Memoria nu îl ajută să înțeleagă ce i s-a întâmplat—îl fracturează și mai mult, smulgându-l violent din prezent și aruncându-l într-un nicăieri.
Așa că închid cartea la jumătate și mă întreb daca amintirea traumei este o cale spre recuperare? Sau este ea însăși trauma conservată?
Are sens să insiști să-ți amintești totul? Cum aduce asta vindecare? Cum te ajută să fii fericit acum?
Imi primesc raspunsurile chiar de la Doriel:
„Doctore, cunoașterea nu îi ajută pe oameni să găsească răspunsul vital sau pacea autentică. Există un nivel în care dragostea de Dumnezeu și cunoașterea de sine nu servesc niciunui scop.
Sunt eu cu adevărat?
Cine este el când spune «eu»?
Este el încă eu?
Cine îmi va spune cine sunt?
Știu că nu sunt tu și că tu nu ești eu, dar ai grijă, pentru dragostea lui Dumnezeu.
Nu-mi spune, nu încerca să mă convingi că celălalt este adversarul meu, dușmanul meu, și că acest dușman sunt eu.”
Decid să petrec restul nopții terminând cartea. Pornesc televizorul, pun muzică în surdină pe YouTube și aprind toate luminile. Nu este o carte pe care să o citești în liniște sau în semiîntuneric.
A Mad Desire to Dance este confesiunea unui om care refuză să fie mut într-o lume a surzilor: „Da, doctore, uneori trebuie să fii anormal ca să poți trăi normal în iadul oamenilor.”
În Compassionate Inquiry se spune: „Nu ne vindecăm prin a ști ce s-a întâmplat, ci prin a fi ținuți în timp ce simțim ce s-a întâmplat.”
Iar Wiesel, poate fără să știe, întruchipează omul care are toate cuvintele, dar nu a fost încă ținut. De aceea strigă, deznădăjduit, în cabinetul terapeutului.
„Știm cine sunt când nu sunt eu însumi? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, unde ne aflăm?
Îmi vine un gând înspăimântător. Încerc să-l alung, dar revine mereu.
Cine mă va ajuta să rup scoarța care mă strangulează și să sting soarele negru care mă orbește?”
Priveam filtrul de cafea picurând la ora cinci dimineața când am înțeles, în sfârșit, de ce există o urmă de speranță pentru Doriel.
În relația terapeutică, el găsește un martor al suferinței din trecut. Terapia nu îi oferă soluții sau reparații, ci pe cineva care nu se sperie de golul din el.
Vindecarea începe acolo unde cineva rămâne cu tine în întuneric, fără să aprindă lumina prea repede.
Poate că memoria vindecă doar atunci când este conținută într-o relație în care nu mai trebuie să-ți ascunzi rușinea, durerea sau furia—o relație în care ești în siguranță cu toate părțile tale.
Pentru că vorba aceea: Nu există părți rele.