PEȘTII NU EXISTĂ – de Lulu Miller
Reflecții asupra principiului păpădiei

„Peștii nu există”, cartea scrisă de Lulu Miller, pare la prima vedere o poveste despre taxonomie și clasificare. Mult timp după ce am terminat-o, mi-a rămas însă o întrebare: nu este alegerea taxonomiei un risc prea mare pentru a vorbi despre ceva mult mai profund? De ce să vorbești despre clasificarea peștilor când, de fapt, miza este felul în care oamenii încearcă să dea sens lumii și să impună o ordine asupra vieții?

Cartea lui Lulu Miller nu este despre David Starr Jordan, celebrul taxonom și președinte fondator al Universității Stanford, și nici despre eugenie, în sens strict istoric. Este despre ce fel de oameni ajung să definească realitatea, cine stabilește ce este „normal” și ce se întâmplă cu cei care nu se potrivesc acestei ordini.

Lulu aparține celei de-a doua categorii. Toată viața a trăit cu sentimentul că nu se potrivește, că nu încape în ordinea prestabilită a societății.  Cercetarea ei asupra vieții lui Jordan apare ca o nevoie de a înțelege cum un om oarecare – cam ca ea–, fără nicio calitate care să îl facă deosebit, ajunge un superstar capabil să afecteze milioane de vieți pe două continente, iar astăzi încă să aibă statui și munți care îi poartă numele.

În prima lectură, David Starr Jordan devine o fantasmă de stabilitate: promisiunea că existența nu este un haos, ci poate fi înțeleasă.

Exact ce avea nevoie o tânără anxioasă, depresivă, incapabilă să se potrivească ritmului unei vieți considerate „normale”.

Jordan nu ordonează doar lumea naturală, ci întreaga lume socială. Mai mult decât atât, crede moral în ordinea lui. Nu spune doar „așa arată lumea”, ci „așa trebuie să arate lumea”.

În carte, el nu apare ca personaj principal, ci ca simbol al unei ordini construite fără îndoială. Nu strălucitor, nu profund, nu excepțional — doar suficient de lipsit de ambiguitate pentru a numi lumea în locul altora. Nu este tulburat de excepții, nu este afectat de suferință și nu se oprește să reflecteze asupra consecințelor ideilor sale asupra oamenilor reali. În contextul istoric al începutului de secol XX, acest lucru a fost suficient.

Prin această lentilă, Lulu ne arată cum a fost construită societatea în care trăim. Puterea nu se exercită doar prin forță, ci prin dezumanizare și prin lipsa compasiunii față de cei care nu împărtășesc trăsăturile majorității.

Lumea în care s-a născut Lulu nu a fost „greșită din ignoranță”. A fost construită de minți înguste care dețineau puterea. Lumea este deja explicată, categoriile sunt deja date, normalul este deja stabilit.

Unde să se miște? În ce direcție?

Aceasta este inerția în care Lulu trăiește la începutul cărții și pe care nu o poate depăși prin teorie sau cercetare. Lulu nu este paralizată de lipsa informației, ci de supraîncărcarea ei. Când realitatea este predată ca fiind completă, orice mișcare devine deviantă.

Ieșirea din această paralizie nu vine prin teorie, ci prin întâlnire. Întâlnirea cu cele două supraviețuitoare ale unui centru eugenic – femei care au fost clasificate, reduse la categorie, închise și agresate, dar care au supraviețuit.

Nu ca idei.
Ci ca ființe.

Acolo, Lulu înțelege că viața nu se apără prin rigiditate, ci prin compasiune. O ordine socială care a normalizat lipsa compasiunii nu este compatibilă cu viața.

Abia acum este pregătită să înțeleagă că peștii nu există. Problema nu a fost niciodată că Lulu nu se potrivea. Problema a fost lumea care a decis cine are voie să existe și cine merită să fie tratat cu demnitate.

Și poate că ieșirea nu este să găsim o altă cutie în care să încăpem, ci să acceptăm că a nu încăpea este, uneori, singura dovadă că suntem vii.

Epoca lui David Starr Jordan nu a dispărut. Ea supraviețuiește în gesturi mici, cotidiene, acolo unde vulnerabilitatea este tratată ca vină, iar un strigăt de ajutor devine deranj.

Frica de a fi diferit nu este un rest al trecutului. Este o reacție sănătoasă într-o lume care încă pedepsește fragilitatea.

„Peștii nu există” nu anulează ordinea socială.
Doar demască o normalitate inumană pe care am învățat să o acceptăm prea ușor.