SATUL NEAMȚULUI – Boualem Sansal
Reflecții asupra „Jurnalului fraților Schiller”

Indiferent de poziția politică sau de opțiunea avută la alegerile prezidențiale, probabil că mulți dintre noi ne-am pus măcar o dată întrebarea: cum reușește „un astfel de om” să convingă atât de mulți oameni să îl aleagă? Cum se poate ca atât de mulți să nu vadă „adevărul” din spatele lui? Cine îi manipulează?

Romanul „Satul neamțului” de Boualem Sansal, cunoscut și sub titlul „Jurnalul fraților Schiller”, nu oferă răspunsuri simple. El urmărește, printr-o explorare dureroasă a istoriei recente, mecanismele prin care fanatismul politic și religios ajung să transforme comunități întregi în spații ale fricii, urii și violenței.

Fie că vorbim despre Europa modernă, despre Europa celui de-al Doilea Război Mondial sau despre Algeria și Nigeria secolelor XX și XXI, frații Schiller caută răspunsul la aceeași întrebare fundamentală: cum ajunge un om să adune în jurul său milioane de alți oameni care, treptat, încep să comită abuzuri verbale, acte de tortură, cruzimi și chiar crime în masă?

Cartea este un maraton prin timp și spațiu, prin religie și politică, o încercare de a înțelege nu doar trecutul, ci mai ales prezentul. Formula este mereu aceeași, indiferent de tipul de fanatism – politic sau religios. Metodele de manipulare a maselor nu s-au schimbat; doar s-au rafinat.

Șocul este atât de profund încât îl determină pe unul dintre frați să-și asume vina tatălui și a unei întregi generații – exact cum un Karamazov acceptă condamnarea la muncă silnică pentru un „copchil emaciat de cruzimile războiului”.

Din jurnalul lui Rachel – despre manipularea politică:

„Țara e zăvorâtă ca un seif, iar mobilul este același: cu cât oamenii sunt mai săraci, mai rasiști și mai plini de mânie, cu atât sunt mai ușor de condus.
Nu cu oameni luminați se comit masacre – este nevoie de ură, orbire, receptivitate la demagogie.
Întotdeauna, în asemenea regimuri, statul este clădit de nebuni și asasini. Ei îi ucid pe cei buni, izgonesc eroii, întemnițează poporul și, în același timp, se proclamă salvatorii lui.”

Din jurnalul lui Malrich – despre manipularea religioasă:

„Când au venit în cartier primii eroi din Algeria, erau haioși în uniformele de kamikaze. Ne învățaseră cât de frumoasă și înălțătoare este ura față de ființe abstracte, față de concepte – ingredientul de bază al fanatismului și al radicalizării.”

Apoi apar etichetele: evreu, politician, creștin, homosexual, comunist, soroist, femeia atee, necăsătorită, vulgară, drogații, intelectualii. Toți trebuie distruși înainte să „contamineze” puritatea gândirii, a religiei, a rasei sau a tradiției (creștine sau islamice).

„Și, dintr-odată, locul în care trăiești ți se dezvăluie în toată oroarea lui: un spațiu cangrenat, infestat de corcituri veninoase în cârdășie.” Fiecare își alege, dintre aceste etichete, dușmanul preferat pentru a-și valida opiniile personale transformate în adevăr absolut.

Când cineva ajunge să stăpânească atât manipularea politică, cât și pe cea religioasă, are în mână formula câștigătoare pentru a transforma o comunitate sau o țară într-un lagăr modern, cu granițe invizibile – mentale și emoționale.

Etapele sunt simple:

Cultivarea uitării. Timp de decenii creezi, cu răbdare, o generație care nu citește, care disprețuiește dezbaterea publică, care nu participă la dialog și nu cunoaște istoria.

Cultul minciunii. Odată instaurată amnezia colectivă, poți introduce cultul eroului salvator – mincinos, dar providențial.

Sărăcirea și izolarea. Induci o sărăcie profundă – materială, emoțională, mentală – și separi comunitatea de restul societății.

„Ne baricadăm singuri, ne supraveghem neîncetat unii pe alții: ce spunem, ce facem, ce alegem greșit. Chiar dacă nu suntem exterminați, nu ne vor lăsa să trăim. Mai rău: ne vor transforma în propriii noștri gardieni.”

Astfel înțelegem de ce „victimele mor întotdeauna de două ori, iar călăii trăiesc mai mult decât ele”.

Dar poate cel mai important lucru care se desprinde din drama fraților Schiller este o lecție despre bine: o formă fragilă de speranță și de conexiune umană, care sugerează că nu totul este pierdut și că fracturile dintre noi mai pot fi reparate.

„Tocmai asta înseamnă binele: să-ți vezi propriul sfârșit în sfârșitul celorlalți.
Nimic nu este mai descurajator, dar și mai benefic.
Dacă ei mor, și noi murim. Aici este totul.”

În prezent, Boualem Sansal, în vârstă de 76 de ani, este închis în Algeria, condamnat la cinci ani de detenție. Eforturile Franței de a-l elibera nu au avut, până acum, succes.